Definiție și principiu de funcționare
Pulsoximetrele determină saturația de oxigen neinvaziv, prin spectrofotometrie de absorbție. Aportul de oxigen către țesuturi este o funcție directă a debitului cardiac, a capacității de transport a oxigenului (concentrația hemoglobinei) și a afinității față de oxigen a hemoglobinei pacientului. În prezența atât a unui debit cardiac normal cât și a unei valori normale a hemoglobinei, măsurarea saturației în oxigen poate fi un indicator atât al schimbului cât și al transportului de oxigen.
Valori țintă
Se încearcă menținerea saturației în oxigen în cazul prematurilor între 88 și 95% (o valoare mai mare în cazul nou-născuților la termen). Pulsoximetrele au o marjă de exactitate de + 4%, astfel o valoare de 95% ar putea reprezenta o saturație de 99% în cazul unei PaO2 de 160 mmHg. De aceea, pentru a evita hiperoxia, se scade concentrația oxigenului în cazul unor saturații mai mari sau egale cu 95%.
Cauze de valori ireale
Icterul – determină valori fals scăzute.
Lumina directă de intensitate mare – de exemplu lămpi de fototerapie – cresc inacuratețea, de aceea se feresc senzorii de lumină, sau se folosesc pături de fototerapie.
Perfuzie scăzută - este necesar un bun flux pulsatil pentru valori exacte, se rezolvă prin tratamentul șocului.
Hipoxemia severă - la saturații <70%, acuratețea începe să scadă, pulsoximetrele supraestimând valoarea măsurată. Se rezolvă prin determinarea directă a unei PaO2, sau prin folosirea unui monitor transcutanat pentru oxigen.
Figura 10 – Corelația între saturația în oxigen și presiunea parțială a oxigenului
Figura 11 – Curba saturației în oxigen în funcție de presiunea parțială a oxigenului
Referințe
- Oski FA, and Delivoria-Papadopoulos M. The red cell 2, 3-diphosphogycerate and tissue oxygen release. J Pediatr. 1970; 77:941-956.
- Tobin MJ. Respiratory monitoring in the intensive care unit. Am Rev Resp Dis. 1988; 138:1625-1642.